Dar sunt si amintiri adevarate-Mircea Ivanescu
Şi eu am umblat odată cu o amintireMi s-a spus să te caut
în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape.
(îmi alunecase odată – şi se rostogolise de-a dura
pe jos. am şters-o frumos, cu mâneca hainei
nu mi-a fost frică. amintirile mele sunt mingi –
nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă,
din mâini, se pot rostogoli foarte departe –
şi mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar
să mă întind la marginea mea, sa-mi las mâna
din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea.
îmi iau mai bine o alta. şi asta poate fi falsă.)
şi eu am umblat, deci, odată cu o amintire
în braţe – (şi mă gândeam, cu un rânjet
rău, că într-o carte celebră, nu mai ştiu cine
umbla cu propriul său cap prin infern, luminându-şi
drumul). şi parcă nu e tot una?
Poezia asta este cea care deschide drumul celorlalte.
Balanta cu un singur talger-Ana Blandiana
Sunt vinovata numai pentru ceea ce n-am facut.
Paduri tropicale crescute printre coloanele
Unor temple in care nu m-am inchinat,
Oceane de frunze
In care nu m-am lasat ingropata,
Dusmani pe care nu i-am urat,
Sabii pe care am refuzat sa le manui,
Cuvinte pe care n-am invatat sa le tip,
Trupuri pe care nu le-am iubit,
Fiare pe care nu le-am ucis,
Fluvii in care nu m-am inecat,
Rasarituri pe care n-am apucat sa le vad,
Piscuri pe care n-am ajuns sa le urc,
Muzee amenajate in corola unor crini
Pe care nu i-am mirosit niciodata!
Toate vor avea dreptul sa ma acuze.
Si faptele mele, oricat de bune,
Nu vor reusi sa mentina un echilibru
Oricat de instabil,
Pentru ca nu intre bine si rau
Va fi balanta din urma,
Ci intre a fi fost si a nu fi fost.
Nec plus ultra-Ana Blandiana
Şi eu însămi nu voiam decât căutarea.
Nici măcar nu mă gândisem
Ce m-aş face cu tine
Dacă te-aş găsi.
Te-aş pune în pământ ca pe o sămânţă?
Te-aş hrăni ca pe un animal domestic
Socotindu-ţi foloasele blănii şi cărnii,
Lânii şi laptelui?
Sau, dimpotrivă, m-aş lăsa eu devorată
Ca de o fiară?
Sau ca printr-o pădure
M-aş rătăci de spaimă prin tine?
Sau ca într-o prăpastie
M-aş lăsa să cad nebănuind adâncimea?
Sau ca într-o mare
M-aş înmormânta în pesti?
Mi s-a spus să te caut,
Nu să te găsesc.
Inca un pas-Ana Blandiana
Atît de puţine lucruri mă pricep să fac
Nici piersici ca piersicii,
Nici struguri ca via,
Nici măcar nuci
Ca arborii cu umbră amară
Şi foşnet uşor,
Un singur lucru ştiu să fac
Cu o pricepere extraordinară :
Ştiu să mor.
Nu mă laud,
Ştiu să mor cum puţini oameni ştiu -
Mă învelesc întîi în tăcere,
Apoi în pustiu
Şi pornesc astfel încet, un pas,
Încă un pas, şi încă un pas,
Pînă nu se mai vede din mine
Decît un glas
Aşezat somptuos
În al cărţii sicriu.
Nu mă laud,
Credeţi-mă, ştiu să mor
Şi ştiu, mai ales, să înviu,
Dar asta e, bineînţeles,
Mult mai uşor.
(2nd best)
Vanatoare-Ana Blandiana
N-am alergat niciodata dupa cuvinte,
Tot ce-am cautat
Au fost umbrele lor
Lungi, argintii,
Tarate de soare prin iarba,
Impinse de luna pe mare;
Nu am vanat niciodata
Decat umbrele vorbelor
E o foarte iscusita vanatoare
Invatata de la batrani
Care stiu
Ca din cuvant
Nimic nu e mai de pret
Decat umbra
Si nu mai au umbra
Cuvintele care si-au vandut sufletul.
Oh,trupul tau-Ana Blandiana
Oh, trupul tau il vad printre cerneala,
Cerneala-nnamolindu-ne si-n somn
Ca o sudoare acra, animala.
Vreau sa te-ajung
Si degetele-mi luneca,
Nu te mai vad,
Abia te-aud,
Spune-mi, mai spune-mi
Ca la fel ne-ntuneca
Vartejul in care m-afund.
Te chem,
Dar, violent ca dintr-o rana,
Cerneala izvoraste intre noi.
Ma mai cunosti, ma mai astepti,
Ma mai ingadui inapoi,
Ma mai primesti
Din vanatul noroi?
Mai vii
Peste campii albastre,
Mari pustii,
Inlacrimat si mut
Ca sa iti pot intinde
O gura tremurata spre sarut
Cu buze-nvinetite de cuvinte?
Liliput-Adriana Lisandru
cel mai greu e să prinzi lumina de ceafă
ca pe un leş descărnat de pisoi
şi să-ţi faci din braţ
catapultă.
doar un zgomot
de cer sfărâmat. ca atunci când visai
cum te lipeşti de coapsele mamei şi la prima atingere
se transformau în movile de mâl.
apoi dezinfecţia. storci pereţii de umbre
şi te îmbăiezi în sucul călduţ
până când palmele
fumegă până ce-n vene
picură ceară şi pielea îţi cântă-n ecouri
de palat părăsit.
o răcoare de ocnă. nici nu simţi
rugina de lanţ pătrunsă în os
micşorându-l.
celelalte
decurg de la sine.
într-o zi te uiţi într-o ceaşcă de ceai
te arunci în chiuvetă
speli totul
şi mergi să te culci.
Drojdie de toamna-Adriana Lisandru
între mine şi timp
o relaţie absolut echitabilă
ne-mbătăm reciproc eu plătesc
ne omorâm tandru
într-un dans ritual
am un rid nou şi-o durere mai veche lipită de tâmplă
o dragoste-n plus de incinerat
câteva obsesii falimentare
am descoperit filosofia ariciului
nu mai ştiu când am cules ultima oară brânduşe ori nuci
toamnele seamănă cu indienii lui Hemingway
trec neauzite printr-un câmp de statui
beau din noaptea aceasta ca din ultima drojdie
inima-mi fluieră samovar
luna se ridică-ntru-un cot să-mi bată-n perete
o cucuvea
îşi cheamă perechea
distilându-mă în galbenul ochilor
Cam tot ce scrie Adriana Lisandru imi lasa un iz meditativ.Toate poeziile ei mi se par sonete ale sensibilitatii.Imi plac alaturarile indraznete de cuvinte , imaginile inedite precum si calapodul prozodic pentru care opteaza.Chiar recomand o lectura atenta a operei acestei scriitoare nu atat de cunoscuta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu